Sunt momente în viața de mamă pe care nu le poți uita niciodată. Nu sunt neapărat cele mari — nu sunt primele cuvinte, nu sunt primele zile de școală — ci acelea momente mici, fragile, în care un copil vine la tine cu ochii umezi și cu o rană cât o furnică, dar cu o durere cât universul lui întreg.
Și atunci, în clipa aceea, în care își pune toată încrederea în mâinile tale, simți ce înseamnă cu adevărat grija.
Ce înseamnă iubirea.
Ce înseamnă să fii acolo.
Andrei, la 12 ani, e deja mare. Uneori îl privesc când se întoarce de la tenis, cu rucsacul aruncat pe un umăr, cu pașii lui de adolescent, și mi se strânge inima: când a crescut atât? Și totuși, în cele mai simple momente rămâne băiețelul meu… cel care vine la mine cu o zgârietură pe antebraț și-mi spune încet:
„Mami, cred că am nevoie de tine.”
Și atunci eu caut în geantă un leucoplast textil, și-l pun cu atât de multă grijă, de parcă aș repara nu pielea lui, ci o fisură în timp.
Ștefan, furtuna mea de 9 ani, vine spre mine în fugă, mereu cu un amestec de lacrimi, praf și curaj. Fotbalul îl aruncă în lumea lui, o lume în care se lovește, cade, se ridică… și iar încearcă. Eu, de pe margine, îl însoțesc cu o inimă care simte fiecare căzătură.
Când mă ia de mână și-mi arată genunchiul julit, știu că nu rana în sine îl doare, ci momentul acela în care se oprește din a fi “cel mai rapid din echipă”.
Și atunci un plasture bine fixat devine pentru el un nou început:
„Gata, mami? Pot să mă duc înapoi?”
Și eu îi zâmbesc.
„Da, iubire… du-te. Poți mereu.”
Iar Laura, lunița mea de 4 ani și jumătate…
Ea nu doar că se lovește des, dar simte totul cu întreaga ei inimă mică. Vine la mine cu brațele întinse, cu obrajii umezi, cu corpul ei tremurând în hohote mici.
O strâng în brațe și îi lipesc un plasture moale, hipoalergenic, care parcă o mângâie mai departe, când eu trebuie să-i dau drumul să se întoarcă la joacă. Și ea pleacă fericită, convinsă că rana „doarme acum sub plasture”.
În astfel de momente am realizat că și cele mai simple lucruri pot duce greul unor clipe mari.
Un plasture, o bucată de leucoplast din mătase, un material care nu irită pielea… par lucruri mici. Dar în ele se ascund liniștea noastră, siguranța lor, curajul de a se ridica încă o dată.
Poate de aceea, când am început să aleg produsele, am căutat nu doar “ce se folosește”, ci “ce pot folosi fără teamă”. Am descoperit la Medicale Shop, parte din familia Adar Unic Solutions, consumabile medicale gândite cu grijă — materiale testate, blânde, adaptate atât copiilor cu piele sensibilă, cât și celor neobosiți în mișcare.
Nu recomand nimănui tratamente — nu e rolul meu.
Dar, ca mamă, pot spune ce am simțit: siguranță.
Iar siguranța unei mame nu e puțin lucru.
Și apoi… sunt verile noastre.
Verile de la Văleni, unde timpul parcă se topește în râsete, în bătăi cu pistoale cu apă, în genunchi goi, umezi, veseli.
Acolo, plasturii rezistenți la apă devin adevărate minuni: nu cad, nu se desprind, nu tulbură joaca. Și copiii rămân copii, fără să simtă că viața îi oprește din ce iubesc.
Poate că într-o zi ei vor uita răni, zgârieturi, julituri.
Poate nu își vor aminti nici plasturii.
Dar eu voi ține minte fiecare moment în care am lipit un pansament cu mâinile tremurânde de emoție, cu ochii umezi, cu inima larg deschisă.
Pentru că în casa mea există un adevăr simplu și mare:
nu rănile ne-au unit… ci felul în care am învățat să le vindecăm împreună.
Și poate că vindecarea, în forma ei cea mai pură, începe uneori cu un gest mic, cu o bandă de leucoplast, cu un plasture impermeabil, cu o mână caldă, cu vocea mamei “pupă mami și trece”
Dar se termină mereu în același loc:
în brațele unei mame.
Acest articol participă la Proba 11. Grija care vindecă – povești din spatele fiecărui plasture din SuperBlog 2025.